Cu rugăciunea,-n taină, se ostenea Maria
când îngerul coboară vestindu-i întruparea.
Ducea cu dânsul vestea ce-a clătinat tăria
şi darul milei sfinte ce stinge aşteptarea.
O nelumească rază pătrunde în cămară
şi-a crinului mireasmă îndată o cuprinde,
simţea căldura sfântă cum dulce-i înconjoară
întreaga ei fiinţă smerită şi cuminte.
„Te bucură, Fecioară, căci maică te vei face
născutului din Tatăl şi azi născut din tine;
de negrăita taină şi cerul adânc tace,
iar plecăciune lui primeşte-o prin mine!”
Cum va putea copila minunea s-o priceapă,
când Domnul pentru ea e singura iubire?
Cum Cel neîncăput în dânsa să încapă
fiind cu Tatăl una şi, totuşi, om din fire?
„E prea adâncă taina ca mintea-mi s-o-nţeleagă,
şi prea iubit e Domnul să nu I mă supun.
De toată omenirea prin Dânsul se dezleagă,
după a Lui voire, poruncii mă închin.
Din mine să-şi ia trupul şi duh din Duhul Sfânt
Şi fiu să mi se facă Cel din vecie Fiu.
Neîncăput în ceruri, Se-ncape pe pământ,
Ca tot cel mort de ieri, de azi să fie viu !"
(G.C.C.)
